Again! –Edge of Tomorrow

Am spus-o şi la „Knight and Day” – vezi un blockbuster cu Tom Cruise şi înţelegi de ce el este vedetă planetară. Concentrat pe rol, credibil şi emoţionant în prim-planuri, făcându-şi conştiincios singur cascadoriile dificile, atletic, cu trup de adolescent, nu are cum să nu cucerească public larg.
În acest SF de acţiune, după reuşitul „Oblivion” – acum ne dăm seama că el este marketat ca actor de acţiune, nefiind, totuşi, genul tipic – ne face iar părtaşi la o poveste tensionată pe viaţă şi pe moarte, contracronometru, iar în rol de salvator şi justiţiar, băiatul bun cu probleme. Şi îi iese. E convingător în scenele de luptă cu cameră tremurată din mână, în cele dramatice, în cele comice de repetiţie a aceloraşi gesturi iar şi iar, îi stă bine în uniformă militară.

610741_1
Filmul este blockbusterul verii – sau clar unul din ele, are tot ce îşi poate dori un fan, dar şi cel mai cârcotaş spectator. Acţiune 100%, suspans, efecte din plin şi scene dramatice când îţi ţii respiraţia şi – iată marea găselniţă, marele atu – mult umor. Tom Cruise ar trebui să joace mai des comedie, căci îi ies bine scenele în această gamă, replicile, mimica. Replicile comice, gagurile pică bine, fac bine poveştii, vin atunci şi cât trebuie.

Filmul lui Doug Liman, regizor obişnuit cu trepidante filme de acţiune cu efecte pirotehnice, e plin de twisturi, de sărituri cronologice izbutite, clare. Sigur, toată lumea, când aude de buclă temporală, se gândeşte imediat la comedia „Ziua cârtiţei”. Filmul de aici are doze sănătoase de umor, însă nu este deloc comedie. Şi eroul de aici ajunge să se perfecţioneze în desele retrăiri/ resetări ale aceleiaşi zile, însă ritmul alert şi fiorul dramatic este împrumutat, mai aproape de „Transfer de identitate” cu ale lui 8 minute sau din „Looper” ori „Adjustment Bureau” ca stranietate.

Camera se mişcă tot timpul, 3D-ul e agresiv, cu toate obiectele ce explodează spre tine, spre sală, menite să te ţină toate în tensiune, atent.

Aproape jumătate de film nu vezi nicio arătare, nicun alien. Când, în sfârşit, apar în cadru, foarte rapizi, ca nişte reptile corcite cu păianjeni, cu multe tentacule şi guri larg deschise – unii de jăratec, roşii, alţii, Alpha, de apă, albăstrii , mix de Alien şi Specii – suspansul e maxim. Iar creaturile reuşite, cu un plus de originalitate. Creatorii inovează, machetele sunt foarte reuşite, atacurile vin în valuri surprinzătoare, din nisip, cu răsuciri în aer de burghiu, cu zgomote metalice.

Şi, tot ca în Alien (şi Pacific Rim), soldaţii de aici „conduc” maşinării dificile, costume de metal, un harnaşament de tije şi arme la purtător, care dau mult din sarea şi piperul filmului.

Multe scene de forţă, reuşite – lansarea din avioane când trapa de jos se deschide, o Normandia nu cu aeropurtate, ci cu alieni, aceştia colcăind prin apă spre Londra, Parisul inundat, cu Turnul Eiffel căzut şi Place de la Concorde sub ape, Louvre-ul făcut praf, cu piramidă cu tot, cum nu s-a mai văzut în film. După „Codul lui Da Vinci”, când propunea că sub piramida de sticlă este îngropată, ascunsă Maria Magdalena, acum avem kilometrul zero al cuibului energetic extraterestru. Aici eroul lui Cruise, ieşit din cuşca traseului cu rutina în buclă temporală (personaj care se numeşte Cage!) se avântă, se prăbuşeşte ca în „Final Fantesy”. Faptul că acţiunea nu are loc în America, cu reperele lor, dă filmului – pentru europeni cel puţin – mai multă putere.

Chiar dacă filmul are desfăşurare de forţe în arme, gadgeturi, fundalul rămâne interesant simplu, vechi, industrial, iar faptul că nu au încărcat cadrul cu detalii scenografice este un mare plus, atenţia spectatorului focalizându-se cu totul pe prim-planul interesant, care nu te lasă să respiri.

Săriturile din visul-viziune în prezent şi apoi în viitor şi iar în trecut sunt coerente, fluide, cu mici schimbări cromatice, uşor retro, sepii blânde care amintesc cumva de al doilea război mondial.

Emily Blunt, cu corpul ei atletic, în cel mai fizic rol al ei de până acum, cu trupul cel mai lucrat, reuşeşte să fie parteneră egal de puternică pentru Cruise.

Resetarea zilei şi învăţarea din greşeli şi pierderi, cu foarte bun montaj şi câteva bine plasate panseuri filozofice, nu plictiseşte şi nu rupe ritmul, nu simţi mâinile şi stilurile diferiţilor scenarişti implicaţi.

Antrenamentele dure – frumos cum detaliu de detaliu, fărâmă cu fărâmă povestea merge mai departe – şi apoi înaintarea în necunoscut, fără plasa de siguranţă a resetării, filmările submarine reuşite, plastice (cum sunt toate, mereu, cu filmări în ralenti) contribuie – vizual şi psihologic – la bucuria, la frenezia spectatorului.

Nu este cel mai minunat SF ever, însă e foarte bine realizat şi compus, are de toate pentru toţi, e energic şi, desigur, pozitiv. Adică neapărat de văzut.

Lasă un răspuns