Când graţia şi frumuseţea – Grace of Monaco

Filmul lui Oliver Dahan a deschis festivalul de la Cannes de anul acesta. Din păcate pentru el, reacţiile au fost vehemente, aproape unanim veninoase.
Toţi se aşteptau ca tânărul regizor, creatorul emoţionantului La vie en rose să reuşească iar un tur de forţă, să aducă din nou un personaj feminin cu multe faţete şi carismă din plin care să joace pe degete sufletele spectatorilor şi minţile criticilor.

Desigur, având ca eroină un personaj real, princiar, cu o viaţă de poveste, câştigătoare a premiului Oscar care lasă în urmă provocarea Hollywoodului şi colaborarea cu maestrul Hitchcock, din start, ştii că filmul se va sprijini puternic pe costume glamour. Acestea sunt, multe, impecabile, reproducând fidel ţinutele prinţesei şi stilul ei clasic ori moda deceniului 6. Aşa cum sunt şi maşinile sport şi peisajele principatului cu farmecul său şic, pe coastă, interioarele palatului, imagini de arhivă şi/sau reproduceri de la celebra nuntă a americanei bogate Grace Kelly cu principele celui mai vechi principat din Europa, Rainier de Monaco ori de la primirea Oscarului.

Cadrul e perfect pentru o dramă puternică – la sentimentul ei de inadecvare la protocolul curţii se lipeşte şi un fundal politic, istorico-geografic, cu luptele Franţei şi pericolul de dizolvare a micului ţinut suveran. Însă regizorul nu găseşte nici modul, nici tonul să spună o poveste bulversantă. Faptul că nu există practic niciun cadru cu Nicole Kidman fără lacrimi în ochi nu e un argument pro film. Dimpotrivă.

Cei care au văzut cu ceva timp în urmă trailerul atunci când a apărut, au avut de atunci un recul. Pentru că Nicole Kidman este foarte puternică prezenţă, vedetă, ea. E greu – cu toate hainele şi coafurile – să vezi personajul. Este un trend acum ca actorul să nu semene mimetic cu originalul. Să existe gesturi, câteva ticuri şi priviri, iar povestea să conteze mai mult decât tehnica machiajului sau a actorului. În regulă, înţelegem asta şi, la un moment dat, intrăm în convenţie.

Trecând peste faptul că acţiunea se petrece la câţiva ani de la nuntă şi noua prinţesă, după doi moştenitori (doar Caroline şi Albert în film) abia începe să înveţe reguli de protocol, de mers, de franceză, de istorie a principatului (ce-o fi făcut în ăştia 6 ani?), ca şi peste gogoriţa cu America salvând Europa (care funcţionează mereu, indiferent cine regizează), dincolo de ritmul lent, aproape static al discursului, să vedem cum se gândeşte regizorul să ne ofere un film biografic credibil.

După „Regina” şi „Diana”, iată a treia invitaţie să intrăm în budoarul unui personaj real, de calibru. Dahan optează pentru enorm de multe prim-planuri. E atât de fascinat de faţa Nicolei Kidman, încât realizează gros-planuri cu ochii ei injectaţi, în lacrimi, chiar şi atunci când nu este necesar. El îşi gândeşte filmul pe schemă de musical, cu două tabere distrincte – bărbaţii şi femeile. Sunt scenele cu bărbaţii în costume, adunaţi mereu pentru importante, tensionate, secrete discuţii politice. Şi sunt cele ale femeilor, în rochiţele lor pastelate, cu taioarele pentru recepţii, în întruniri caritabile sau casnice.

Principele (Tim Roth mai puţin flegmatic şi energic ca în alte roluri) este aici nesigur, influenţabil, speriat, căzut în final în admiraţie pentru salvatoarea lui frumoasă soţie americană. Grace, frumoasă şi perfectă în fiecare cadru, dornică să ajute, să se integreze, să rezolve. Ceea ce şi face, căci în film ea este cea care înţelege trădarea şi o descoperă, care pune lucruile la punct, care are ideea salvatoare, ea conduce balul şi dansul. Poţi să înţelegi de ce sala de la Cannes a fost îngheţată la vizionare. Franţa iese foarte prost, iar de Gaulle e prezentat aproape ca un papagal.

Există un fior mistic şi o constantă prezenţă a preotului duhovnic al cuplului princiar, însă acesta (american) acaparează povestea şi centrul de greutate al filmului. El devine personaj principal, cuvintele, replicile lui sunt cele mai interesante, mai profunde, mai explicative (în cadru sau din off), Frank Langella, cu vocea sa calmă, profundă şi prezenţa puternică furând cadrul mereu.

Hitchcock este aici Roger Ashton-Griffith şi actorul reuşeşte cu vocea joasă şi replici de liniştire părintească cea mai bună versiune a maestrului suspansului, chiar aşa în câteva scurte scene. Îl vom vedea în Mr. Turner curând. E clar într-o perioadă fastă.

Au fost multe drame istorice, de palat sau nu, cu reguli şi teama că toată lumea sabotează, pândeşte după uşi, trădează. Aici sunt câteva scene interesante, când tensiunea aceasta a lipsei de încredere taie în carne ca un fierăstrău electric, dar sunt şi ele destul de cuminţi, aproape clişee.

Povestea dulceag-melodramatică, în culori de filtre de miere, mai mult decât o paradă de ţinute haute couture, în poză, se luptă să arate stresul, tracul, pericolul din spatele faţadei aurite. Şi este palatul ca o cuşcă, câteva planuri aeriene cu frumosul principat, însă aproape deloc cadre de interior, cu piaţete şi străduţe, cu detalii arhitectonice, cu oamenii principatului. Când apar, preţ de 10 secunde, par figuraţie de operetă. Dar, desigur, filmul nu este despre ei. Titlul e altul.

Când lucrurile o iau razna, iar tensiunea şi frica pericolului politic lasă protagoniştii fără aer, vine momentul 9 octombrie 1962, Balul Crucii Roşii ca o lovitură de marketing. Aici, chiar dacă clişeu, îi reuşeşte regizorului o elocventă urcare pe scenă când inima vrea să sară din piept. Acum prinţesa are un discurs de chemare la pace aproape aidoma lui Chaplin în finalul din „Dictatorul”. Regizorul nu se îndură să taie aici, lipeşte un final bis, o mică continuare şi post-scriptum, mai pune un accent, cu eroina intrată în rol şi în legendă, în spatele cortinei. Şi încă un insert final, ca să fie totul clar.

Filmul, nu chiar atât de prost cum vă aşteptaţi, are câteva momente ale lui, reuşite, de forţă. Rămâne de văzut dacă vreţi să le întâlniţi.

Lasă un răspuns