Clark Gable – Regele

Sunt câteva vedete din Hollywoodul de Aur cu o asemenea carismă naturală și care au fost promovate aşa de bine de studiouri încât, indiferent de roluri – principale sau secundare – ori de genurile cinematografice, au străbătut deceniile şi au fost preluate din generaţie în generaţie şi date de exemplu pentru stil şi prezenţă.

De Clark Gable s-a râs la început că avea urechile mari, clăpăuge. Dar foarte rapid a devenit actor principal (leading man) şi asta nu a mai contat. Publicul de ambele sexe nu se mai sătura privindu-l, admirându-l. Şi a stat alături de el în filmele romantice ca şi în cele de război, când şi-a plâns tragica dispariţie a soţiei – actriţa Carole Lombard – sau a trebuit să înfrunte arşiţa deşertului în Misfits, ultimul rol, care i-a fost şi fatal. Anii s-au adunat o dată cu rolurile, iar forţa lui și tipul acesta de masculinitate asumată, de bărbat care face mereu ce trebuie, l-au urcat în Pantheonul celor mai îndrăgiţi.

A jucat cu marile actriţe ale vremii, cu unele de multe ori, bine rodaţi şi cu chimie în cuplu romantic. A apărut chiar cu Divina, cu Sfinxul, cu Greta Garbo şi, încă de atunci, din 1931, de la acel Susan Lenox, cu el impresionant în smoking lângă ea strălucitoare în fluidele ei rochii de mătase albă subţire – hipnotic, memorabil. Gropiţe când râde larg, mustăcioară fină distinctă, cum şi-a purtat-o până la final. Doar trei ani mai târziu, în 1934, când joacă în comedia sofisticată It Happened One Night – pentru care a câştigat Oscarul în 1935 -, succesul celui denumit deja Regele Hollywoodului era aşa de mare, încât, când s-a dezbrăcat de cămaşă şi a arătat tuturor că nu poartă nimic dedesubt, a făcut să scadă dramatic vânzările de maieuri, fapt nemaiîntâlnit în istorie. Idolul tuturor, îi era sorbită fiecare mişcare.

În 1936, autoarea Margaret Mitchell, imobilizată la pat fiind, scrie un roman epic, istoric, o poveste de dragoste care va deveni extrem de populară în anii ce vin. Gone with the Wind vorbea despre Sud şi despre Războiul Civil, dar şi despre o femeie „cu pielea albă ca magnolia” şi un bărbat ideal, la fel de perfect ca Mr. Darcy, însă mult mai abordabil şi mai prezent.

Drepturile de ecranizare au fost cumpărate şi directorul studioului a fost ferm convins că Rhett Butler nu putea să fie altcineva decât acest Clark Gable cu statura lui, actorul destul de puternic să nu se ruşineze să-şi exprime emoţiile. Timpul a dovedit că nu s-a înşelat. Filmul, extrem de popular, în ciuda vechimii şi lungimii, ni-i cheamă mereu în amintire pe protagonişti.

Încă şi azi film de succes, prins în topuri la cele mai bune din toate timpurile, cu multe Oscaruri, inclusiv unul care a făcut istorie – pentru rol secundar, Hattie McDaniel, servitoarea de culoare Mammy, prima afro-americană care ia premiu.

Gable apare în film după o canapea, când eroina aruncase de nervi o vază. Amintiţi-vă – el într-un fel de redingotă, râzând la capătul scării. Gable ajutându-l camaradereşte pe Ashley când e rănit, fără să îl dea de gol. Rhett salvând mereu situaţia – că e vorba de un dans antologic şi scandalos cu Scarlett în rochie neagră de doliu, de liniştirea ei cu multă tandreţe când visează urât, în genunchi la cererea de căsătorie, el în halat de casă în luna de miere, el în costum cu eşarfă şi joben când e tată mândru şi fericit, sărutând galant mâna, surâsul lui ironic într-o parte care pare că merge la orice, o şuvinţă de păr căzându-i în ochi, impresionant în frac ca şi în cămaşă şi pantaloni sau costum complet cu vestă, plângând în hohote neputincios în faţa morţii. Ce nu e de iubit aici?

Atlanta arde şi Tara, plantaţia familiei ei, suferă. Nu cred că există cineva să nu ştie măcar câteva cadre din acest film clasic sau rolul lui Gable de care ne aducem aminte imediat. Poate că nu mai reţineţi bine acţiunea, în ciuda câtorva controverse azi, nu ai cum să-l uiţi pe el, parcă e mai memorabil chiar decât eroina în scenele „de poză”. El fumând sau „Kiss Me, Scarlett, Kiss Me” – cele mai promovate ipostaze. Şi el râzând des, fotogenic.

Şi te uiţi la el şi îl crezi că este singurul reazem de pe faţa pământului, cel care ştie şi poate să rezolve orice, tot, la ţanc. Chiar cu acel curaj de a spune lucrurilor pe nume. El este cel care a îndrăznit să spună damn pe ecran. Pentru că aşa sună cea mai celebră replică (de final): „Frankly, my dear, I don’t give a damn”.

Lasă un răspuns