Gregory Peck – Cavalerul american

Înalt (1,91 m), o frumuseţe brună, sprâncene bine marcate. A jucat mult, a trăit destul ca să se bucure de glorie. A fost iubit ca niciun alt actor, iar rolurile sale, clasice, greu de uitat, stau cuminţi în istoria filmului universal. Spectru larg – drame, filme de război, comedii, poveşti romantice, filme biografice. Şi a fost perfect în fiecare gen.

Sigur, mai ales acum, parcă nu Spellbound al lui Hitchcock sau Old Gringo îţi vin în minte, când te gândeşti la el. Poate Moby Dick sau Tunurile din Navarone. Şi, cu siguranţă, pentru totdeauna, Să ucizi o pasăre cântătoare/ To kill a mockingbird, ecranizarea romanului lui Harper Lee, filmul care i-a adus Oscarul în 1963. El, acolo, avocat din Sud, în costumul alb care să-l păzească de căldură, demn – aşa cum a fost tot timpul pe ecran şi în afara lui – Atticus pentru toate generaţiile. Înţelegător, calm şi tolerant în sala de tribunal şi acasă cu copiii săi.

Dar, pentru că e vară, noi dorim să vi-l restituim în cu totul alt rol, unul romantic, etalon nu numai în genul său, ci şi în filmele despre presă.

Mai puţin comic decât următoarea comedie, Bancnota de un milion de lire, filmul din 1953, Roman Holiday/ Vacanţă la Roma îl fixează în inimile tuturor. Basm modern, filmul despre o prinţesă adevărată, care, rebelă, îşi doreşte puţină aventură şi evadează din palat, este foarte plăcut şi are o prospeţime a lui, intactă şi azi. Oraşul Roma, ca şi alb-negrul aduc în plus, din plin, puncte de atracţie.

Peck este aici un ziarist fără bani, presat de şef să scrie un articol puternic. Americanul Joe Bradley întâlneşte noaptea, în stradă, o tânără şi, galant, pentru că nu poate să o lase acolo, o ia cu el.

Când spui William Wyler nu te gândeşti la o comedie. El e mai degrabă regizorul savantului montaj în cadru, al momentelor de dramatism surd, tatăl lui Jezebel şi Ben Hur. Însă în anul acela, regizorul american filmează la Roma, care se dezvăluie turistic cu toate atracţiile sale – Boca della verita – ce scenă antologică! -, Piaţa Spaniei – prilej pentru a savura o îngheţată în soare -, Colosseum – pe lângă care trec într-o plimbare cu scuterul.

Filmul contează mult pentru că îi stă alături fragilei, ochioasei Audrey Hepburn exact acest Gregory Peck serios şi de treabă. El străbate tot filmul într-un singur costum, iar rolul lui blând, static, este doar de sprijin, de ghidaj. „Prinţesa somnoroasă” se bucură cu ochii ei mari şi migdalaţi de tot ce e în jur.

Dar, pentru că i-a văzut poza într-un ziar -, el îşi cheamă prietenul fotograf, ca să scoată din această prietenie inedită un reportaj pentru tabloide. Colegul are o cameră ascunsă într-o brichetă, aşa că tânăra habar nu are când este filmată. Pe stradă, la restaurant, la dans, în apă, pe scuter, în plină bătaie sau la poliţie… Toate locurile care ar putea să o compromită îngrozitor.

Ar fi fost atât de simplu pentru el. Are toate datele, are puterea, ocazia. Dar marea lecţie a filmului – care rezistă, în ciuda cinismului zilelor de azi – este această pace a capitulării, a ocolirii profitului, al reţinerii. Ar fi fost atât de simplu, dar el o lasă să-i scape din braţe. Personajul şi actorul posedă un tip de cavalerism. Şi nu e vorba de anii aceia burghezi, ci de un tip de conduită.

Finalul are loc la conferinţa de presă, când Alteţa Regală răspunde la întrebări şi după care va părăsi Roma. Aici i se hotărăşte destinul. Aici, în această scenă tensionată, în care protocolul dictează şi atingerile sunt imposibile, ea află cine au fost prietenii ei de o seară. Şi vede şi bricheta în funcţiune. Dar tot aici primeşte plicul cu fotografii, plicul cu amintiri pentru toată viaţa pentru ziua când a fost liberă. Basmul acesta nu se încheie cu o nuntă. Finalul, mai amar, e tocmai de aceea mai credibil.

Sigur, accesoriile – un ceas, un costum, o maşină ( aici delicioasele Citroen Charleston)  contează, dar, mai degrabă, un cuvânt dat şi ţinut, aprecierea pentru poezia şi savoarea vieţii.

Lasă un răspuns