Humphrey Bogart sau Codul Onoarei

Bogart este unul din chipurile memorabile ale cinema-ului universal. Încă din 1936, când are succes şi pe marele ecran (după ce jucase rolul la teatru) cu Pădurea împietrită, tipul lui special de fizic şi forţă place. Urmează o serie de roluri de gangsteri – pentru că în epocă se poartă filmul noir -, iar în deceniul următor, anii ’40, are parte de cele mai bune roluri ale sale cu un detectiv stilat şi flegmatic, care l-a făcut celebru, cum a fost „Şoimul Maltez” din 1941 sau, mai târziu, „A avea sau a nu avea” sau „Somnul de veci”.

Aşadar, cum a fost oare posibilă translarea lui spre genul romantic? Ce geniu de marketing l-a împins cu fler spre acest rol şi tip de personaj în care părea inadecvat? Cert e că anul 1942 îi aduce premiera care-l transformă de atunci în figură iconică. Şi alte filme de ale sale stau în tot felul de topuri cu cele mai bune, însă „Casablanca” l-a fixat pentru totdeauna în memoria colectivă şi a reuşit cumva, dacă nu să şteargă, cel puţin să îndepărteze de pe retină alte roluri, alte genuri – western, comedie.

Filmul acesta patriotic şi, mai mult decât orice, de dragoste, este cel mai popular din toate timpurile şi cel mai des programat în programele TV. Regizorul maghiar Mihaly Kertesz, cel ce şi-a zis Michael Curtiz, a fost desemnat să ofere un film explicit pentru angajarea Americii în război. Inițial piesă de teatru numită „Toată lumea merge la Rick”, povestea devine astfel un film despre rezistenţă, un film cu nazişti care pot să fie potoliţi, păcăliţi, o poveste menită să insufle simţ eroic, civic, americanilor. Filmul clasic e plin de scene de care îşi aminteşte oricine l-a văzut măcar o dată, indiferent de vârstă sau din ce parte a globului.

Rick, personajul lui Bogart, cu un trecut în care a pierdut şi a dat greş pe plan personal, îşi reîntâlneşte iubirea vieţii chiar în barul pe care îl deţine. Să ne aducem aminte. El, în celebrul sacou alb de seară, de petrecere, intră nervos, să-l oprească pe cântăreţul de culoare care umple sala cu „As Time Goes By”. Dar alături de blândul Sam este Ea. Camera se apropie, ea ridică capul, iar sala se luminează de la ochii şi gura ei. Unul dintre electricele momente de poezie cinematografică. Sau e poate doar retina noastră care s-a obişnuit cu el. Ilsa, cum află şi Rick curând, nu mai poate să intre într-o relaţie romantică. Soţul ei e aici, membru al rezistenţei, adică actorul Paul Henreid perfect în alura lui îngheţată şi demnă.

Replicile sunt scurte, cinice, puţine. Aerul poveştii plăteşte şi el puţin tribut clişeelor noir sau filmelor de spionaj. Triunghiul amoros nu are însă stridenţe şi nici greşeli aici. Nu intervin răzbunări şi nici femeia nu este una fatală. Sunt doi domni cu un cod al onoarei de respectat.

La final, cu Bogart în balonzaid, cu pălăria cu boruri largi aşezată discret pe o parte, în ceaţa aeroportului, pe lângă replica – şi ea cult – „Louis, cred că ăsta e începutul unei frumoase prietenii”, avem şi o scenă de rămas-bun. Una mai senzuală decât multe altele mai emoţionate. „We’ll always have Paris”. Fără îmbrăţişări, fără şiroaie de lacrimi, fără scene. Nu este nici timpul, nici locul pentru aşa ceva. Şi nici gesturile pentru genul acesta de oameni. Şi, când ochii ei devin apoşi, el, încă privind-o lung – „Here’s looking at you, kid” şi o atinge tandru, discret, fugar în colţul gurii, pe obraz. Un tip de cenzură din decalogul moral al personajului. Şi filmul se încheie astfel cu o victorie, pentru că nu simţi durerea, sacrificiul, doar lucrul bine făcut, aşa cum trebuie să fie, puterea de supravieţuire.

Lasă un răspuns