Okay. – The Fault in Our Stars

Când şi când apar filme romantice, mai mult sau mai puţin melodramatice, din acelea la care să priveşti şi lacrimile să-ţi curgă şuvoaie, de văzut când eşti trist, când afară plouă, când ai nevoie de o lecţie inspiraţională, de mers mai departe cu graţie.
Povestea de aici, ecranizarea romanului lui John Green, marketat isteţ cu coperţile lui cu obiecte şi replici, puternică şi neaşteptat de pozitivă, vine cu noutatea unei grupe mici de vârstă şi cu o boală cumplită care îi loveşte pe ambii eroi implicaţi. De la „Love Story” din 1970 (să nu mai spunem de „Romeo şi Julieta”), cinefili de pretutindeni nu se sfiesc să empatizeze cu personaje lovite de ghinion. Şi, aproape în fiecare deceniu apare un film de genul acesta, care prin moarte să vorbească frumos, emoţionant, despre dragoste, despre viaţă (vezi „Bobby Deerfield” în 1977, „Toamnă la New York” în 2000, „Orele” în 2002, „Bucket List” în 2007…). Există deci filme cu toate schemele şi vâstele posibile, despre boala ce intervine necruţător.

Cea de aici, cu personaje de 16 ani ea şi 19 ani el, cu o carismă aparte, cu replici profunde, frumoase, isteţe, alerte, moderne, ca în „Love Story”, cu doi actori la fel de frumoşi, ba, chiar cu doi tineri actori simpatici, cu aer ştrengar, aduce un punct de vedere al copiilor asupra bolii, a experienţei medicale, o privire din interior, dar într-o manieră glumeţ-relaxată. Chinul părinţilor există şi el prins, grija, alarma la cel mai mic semn, lipsa plânsului şi lacrimile ascunse, fuga spre camera copilului, încurajările, însă lăsate în plan secund, cu surdină. Laura Dern ca mamă aici, mai matură, foarte frumuşică, este credibilă în rol de părinte terminat de grijă. Este o abordare fără lamentări şi autocompătimire, o acceptare altfel a bolii şi morţii la pândă.

Shadlene Woodley (copila din „Descendenţii” cu Clooney sau soldăţica din „Divergent” este aici toată numai ochi. Mult mai slim ca în „Divergent”, cu părul tuns scurt, excepţională, foarte plăcută în fiecare prim-plan. Hazel Grace.

El, Augustus, adică Ansel Elgort, născut în 1994 (!!!), Caleb din „Divergent”, cu deja alte două filme în post-producţie, îţi intră pe sub piele cu acest personaj binevoitor. Promite să devină mare în viitor. Rolul de aici, ataşant şi credibil, are mult din sclipirea partiturii lui Thelonious Bernard din filmul din 1970, „Mica romanţă”. Exact ca acolo, doi adolescenţi pleacă într-o excursie întru găsirea de sine şi a dragostei. Acolo la Veneţia, aici în Amsterdam, oraş care donează din picul său de pitoresc, cu străduţe, faţade şi canale. Şi o foarte reuşită vizită la Casa memorială a Annei Franck, cu un calup de cuvinte despre frumuseţea lumii care dau greutate poveştii şi privirii spectatorului.

Regizorul e tânăr şi el, la al doilea lungmetraj, însă ştie cum să ia publicul într-o călătorie de suflet, cu cadre şi scene fără nicio stridenţă. Personajele secundare goofy ajută mult la detensionarea momentelor dificile. Maturizarea celor doi se scrie în imagini în faţa ochilor tăi şi, chiar dacă povestea se lungeşte, rămâi părtaş la emoţionanta poveste de prietenie şi dragoste. Dacă răsturnările de situaţie sunt teribile, melodramatice, cu coarda întinsă cât e posibil, regizorul reuşeşte să nu pluseze în cadru, să filmeze simplu, cursiv, din scurt. Şi, repet, are mare noroc că îl ajută din plin carisma actorilor.

Dezamăgirea profesorului, mentorului, ca în „Stând de veghe în lanul de secară” are loc şi aici, cu momente patetice, penibile. William Dafoe, într-un rol pe contre-emploi cu arţag, foarte bun. Este nevoie de această trambulină a trezirii la realitate, pentru ca personajele să-şi împlinească destinul.

O poveste frumoasă, pentru toată lumea, toată familia, oriunde, oricând.

Lasă un răspuns