Part Time –Fading Gigolo

John Turturro joacă în film din 1985. Paşi mici, roluri ciudăţele ca şi el, apariţii de fundal la început. Şi nu, nu Barton Fink este primul titlu care îl scoate în faţă ca protagonist, acesta este cel care i-a adus notorietatea, premiile. Spike Lee a văzut ce trebuia în lunganul timid încă de la Pizzeria lui Sal.
Actorul a ştiut să schimbe macazul, să accepte tot felul de provocări, să se scufunde în roluri de comedie. Ştim cât de bine din Marele Lebowski, Marea hoinăreală, Al naibii tratament, Nu te pune cu Zohan. Şi, dacă îi privim filmografia, se pare că s-a descurcat în genul acesta mai bine decât în cel de dramă.

591838_1

Acum el este protagonist, dar şi regizor şi scenarist. Şi nu este prima dată când actorul şi-a încercat limitele în regie, în spatele camerei. Însă, spre deosebire de premiatul la Cannes, Mac, sau de Illuminata, povestea lui de acum este o comedie. Delicioasă. Mult mai reuşită, mai spumoasă decât Romance & Cigarettes. Şi, dacă sunteţi norocoşii care l-aţi văzut pe acesta, ştiţi cu ce replici reuşite, ce muzică potrivită, plăcută ştie să împacheteze o poveste realistă, umană, tandră.

Poate că cei care nu-i cunosc filmele şi gusturile pot să fie uşor apăsaţi de muzica puţin în exces la început. Dar, imediat ce intri în poveste, în convenţia filmului acesta dulce, cu imaginea lui cu filtre de culoarea frunzelor ce cad pe alei, zâmbetul nu ţi se mai dă jos de pe faţă. Este un farmec aparte în ritmul cuminte cu care curge această poveste isteaţă, nostimă, cu aerul cumsecade al protagonistului care acceptă fără multe bătăi de cap o meserie pentru cocalari (şi, pentru că este atât de normal, de reţinut, obţine şi inimile spectatorilor, nu numai trupurile femeilor care i se dăruiesc pe bani).

Bineînţeles, făcând tandem vorbăreţ cu Woody Allen, care nu se dezice nici la această vârstă şi-şi continuă dialogurile-monologurile în stilul propriu precipitat-fragmentat, anxios, încă atât de savuroase, filmul câştigă mult, aşa static cum este.

Femeile importante – un trio de aur. Sharon Stone în rol sexy, expunându-şi mândră iar picioarele celebre, Sofia Vergara cu sprâncenele, sânii, accentul şi râsul ei şi, neaşteptat de emoţionantă, Vanessa Paradis, văduva care se dezgheaţă şi donează la rândul ei din propria lumină. Actriţa franceză joacă aici în engleză şi e o bucurie să o urmăreşti doar cum merge pe stradă, cu toate restricţiile şi ezitările unui dificil început de drum. Ea este lumânărica parfumată a poveştii, a filmului. Mai şi cântă un cântec (în italiană, ca să rezoneze mai bine cu noul prieten, ca să înţelegem subtilul trasfer de sentimente). Au actriţele franceze acest dar de a se lumina din interior de parcă se aprinde în ele o lanternă.

Spre deosebire de alte pelicule ale actorului-regizor, acum nu mai este vorba de comunitatea italiană, ci de cea evreiască. Cartierul, cu detalii de oraş – lecţii frumos învăţate de la maestrul Woody Allen -, regulile, tradiţiile (de care se râde cu delicateţe, să sperăm că evreii ortodocşi nu se vor supăra, dar parodierea din maşină cu ei ca mafioţii din filmele cu gangsteri este foarte amuzantă). Şi, când râsul se potoleşte, apare emoţia, apare tandreţea. Un moment care riscă să devină melodramatic se schimbă într-o secundă, cu o piruetă pe vârfuri, pe un cântec, pe jazz, pe un dans senzual.

Totul este făcut să îţi ia ochii. Oraşul New York, decupat cu străzile binecunoscute, interioare opulente prin care se văd zgârie-norii, femei frumoase, aranjamnete florale, Woody Allen în rol de peşte, copii nostimi, muzică învăluitoare, plăcută (chiar puţin din Chaplin). Şi, printre acestea toate, John Turturro în cel mai romantic rol al său, ca un submarin „urâţel” cum se spune des cu umor tandru, „alungând singurătatea”, cu toleranţă.

Fără să fie deloc cheesy, foarte uman, ataşant, fluid, fără burţi sau timpi morţi, de umplutură, povestea te binedispune, îţi merge la inimă. De (re)văzut.

Lasă un răspuns