Rex Harrison – Lordul

Legenda spune că un sculptor grec a realizat o statuie, Galateea, atât de frumoasă încât artistul s-a îndrăgostit de ea. Irlandezul George Bernard Shaw scrie o piesă în 1914 pornind de aici, dar cu un savuros joc de-a şoarecele şi pisica, o bătălie a sexelor, povestea unui profesor arogant de fonetică care îşi propune să transforme mica vânzătoare de flori din piaţă într-o doamnă demnă de prezentat în înalta societate. Desigur, pe parcurs, inima li se dezgheaţă şi el învaţă câteva lecţii despre afecţiune.

De atunci, piesa se joacă mereu cu succes, a fost şi ecranizată, vezi versiunea din 1938, cea care fixează într-un fel tipul de reacţie şi o parte din accentele de costum din celebrissimul film muzical My Fair Lady din 1964. Pe Broadway juca deja cu mare succes tânăra Julie Andrews. Însă, din păcate, nu ea a fost preferată în film. A fost aleasă graţioasa Audrey Hepburn şi, chiar dacă nu cântă cu vocea sa, este strălucitoare, toată numai ochi şi perfect credibilă în scenele de spectaculoasă şi demnă transformare din final.

Rex Harrison, cel care jucase rolul profesorului Higgins şi pe scenă, îşi păstrează acum partitura şi în film. Actorul care fusese doar nominalizat la Oscar în 1964 pentru rolul Cezar din monumentalul Cleopatra îşi ia revanşa un an mai târziu cu rolul delicios de aici. Glob de Aur şi Oscar pentru rolul unui aristocrat care îşi propune să transforme mica sălbăticiune murdară, să o dezveţe de accentul ei cockney, să o înveţe bunele maniere şi postura dreaptă, corectă, calmul princiar.

Şi povestea este practic această (comică) dresare a celei care-şi cunoaşte bine locul umil şi care descoperă o lume nouă, de neatins altfel pentru ea. Lecţiile de dicţie, probele de costume sunt scene rând pe rând nestemate ale cinema-ului. „The-Rain-in-Spain-Stays-Mainly-in-the-Plain”. Şi tot atâtea cântece devenite clasice, antologice. Eliza Doolittle, în urma unui pariu, va deveni o doamnă.

Sunt şi eforturile ei de a creşte şi a-şi depăşi condiţia, însă mai cu seamă cele pline de răbdare şi mai mult sau mai puţin de tact ale profesorului Henry Higgins, sobru, snob şi misogin, care capătă nuanţe noi graţie eleganţei şi prezenţei lui Harrison şi, mai ales, talentului său comic.

Vocea sa – iar în scenele când cântă, când a găsit găselniţa extraordinară să rostească mai mult – o bucurie, o plăcere. Scena şi cântecul „I’m an ordinary man”, când vorbeşte despre defectele femeilor şi de calmul său, cu schimbările acelea de ritm numai ale lui, sunt foarte amuzante.

Filmul, graţie actorilor, muzicii extraordinare a lui Frederick Loewe şi, poate cu un accent în plus, costumelor cu detalii ieşite din comun gândite de Cecil Beaton, a rămas în istorie, a câştigat fani şi premii, este bijuterie a genului, nu numai de Cinematecă, imitat, citat şi omagiat deseori.

Până la prezentarea finală de la Balul Ambasadei, este însă prezenţa de la curse, de la Hipodrom, la Ascot. Locul unde trebuie să fii, să priveşti şi să fii văzut, să îţi prezinţi şi etalezi garderoba de sezon, în mod special extravagantele pălării ale femeilor, cu cele mai neobişnuite forme. O etalare a statutului. În film, costumele sunt alb-negru, foarte încărcate şi grafice, cu funde şi pene, batiste, mănuşi şi jobene – o simfonie plastică a bunului gust, cele mai des promovate cadre.

Sir Reginald Carey „Rex” Harrison s-a impus în teatru, tv, film. Stilul său, cu precădere pălăria de stofă de aici, au devenit celebre. Un tip special de umor sec care l-a făcut unic pe comedie.

Succesul de acum al punerii în scenă la noi este garanţia că musicalul are încă viaţă lungă, chiar şi după 60 de ani de glorie. Şi putem să înţelegem de ce, pentru că finalul de basm este acela dorit de noi toţi.

Lasă un răspuns