Top 20 – Cele mai celebre filme poliţiste

1. Şoimul maltez/ The Maltese Falcon, SUA, 1941, regizat de John Hudson, cel care fusese deja scenarist la Crimele din Rue Morgue şi, mai ales, la acel impresionant Jezebel din 1938.

Considerat cel mai frumos film noir din istoria cinematografiei, „Şoimul maltez” este practic filmul care-i aduce consacrarea definitivă unuia dintre cei mai mari actori din toate timpurile, Humphrey Bogart.
În acest film regizat de legendarul John Huston, Bogart îl interpretează pe detectivul Sam Spade care, în timp ce investighează asasinarea partenerului său, se vede prins într-un diabolic joc al sorţii. Spade, care a fost tocmit de superba Miss Wonderly – Mary Astor aici una dintre cele mai celebre femei fatale ale noir-ului – pentru a o proteja de acelaşi ucigaş aprofundează promiscuitatea şi misterele lumii interlope intrând în contact cu personaje care de care mai excentrice. Când află că Miss Wonderly nu este Miss Wonderly, el simte că la mijloc este ceva putred…
După ce criminalul este ucis în condiţii bizare, Spade îşi exploatează la maxim intuiţia şi intră în anturajul a doi ticăloşi de talie internaţională, efeminatul Joel Cairo – adică actorul german Peter Lorre cu ochii lui oxoftalmici, care se remarcase în excepţionalul M – şi grasul erudit Kasper Gutman. Aceştia se află în căutarea unei statuete în formă de vultur încrustată cu pietre preţioase de o valoare fabuloasă pentru care sunt dispuşi să ucidă. Fără voia lui, Spade se amestecă în această afacere de milioane şi îşi riscă viaţa pentru a afla ce mistere mai ascunde „şoimul blestemat”.

Acest film de cinci stele, nominalizat la Oscar în 1942, a instaurat modelul detectivului dur şi cinic în stare de orice pentru a-şi proteja şi impune propriul său cod al onoarei. „Şoimul maltez” este considerat unul dintre cele mai reuşite filme de suspans din istoria Hollywood-ului.

2. Fereastra din spate/ Rear Window, SUA, 1954. Nu putea din asemenea listă să lipsească taman un titlu de la maestrul suspansului, Alfred Hitchcock. În 1998 s-a realizat un remake, unde eroul paralizat era Christopher Reeve, ţintuit într-un scaun cu rotile şi în viaţa reală. Şi, aşa cum se întâmplă în industria filmului la americani, când apare o poveste generoasă, este trasă la indigo şi clonată de multe ori ori translată în genuri diferite sau pentru comunităţi diverse. Aşa a fost cazul şi cu filmul Colecţionarul de oase, unde mintea ce investighează de la fereastră totul este de data aceasta respectatul Denzel Washington, iar parteneră abilă şi sexy Angelina Jolie. Sigur, mai modern, mai alert, mai dark.

Filmul clasic însă aduce pentru prima dată cu subtila perversitate a regizorului genial în mod explicit tentaţia voyeristică a personajului şi a spectatorului deopotrivă, care ajunge – foarte bune unghiuri subiective ale camerei – să vadă totul prin ochii protagonistului.

Să ne aducem aminte despre ce e vorba – În 1950, undeva în New York, un fotograf – James Stewart – rămâne paralizat în urma unui accident. Neputând să se deplaseze, Jeff îşi petrece aproape tot timpul observându-i pe vecini. Curios să afle cât mai multe, el începe să-l bănuiască pe vecinul de alături că şi-a omorât soţia. Neputând să facă prea multe de unul singur, el apelează la prietena lui, Lisa Freemont – Grace Kelly splendid pusă în valoare de prim-planuri şi de costumele antologice –, şi la infirmiera Stella, ca să-l ajute să facă cercetări.

Destul de static, cu faţada blocului de vis-a-vis destul de teatral compartimentată, filmul se strânge însă ca un arc. Şi aduce şi criminalul atât de îndrăzneţ care vine el către urmăritor, în camera acestuia. Lucru original în epocă, iar întâlnirea aceasta faţă în faţă rezistă şi azi.
3. Ascensor pentru eşafod/ Ascenseur pour l’échafaud, Franţa, 1958, cu regizor alt mare maestru din Nouvelle Vague, Louis Malle cu grija lui pentru atmosferă, pentru detaliile psihologice, aflat acum la debut. Filmul este un noir, despre un triunghi amoros, în care soţia şi amantul plănuiesc să-l ucidă pe soţ, înscenându-i sinuciderea. Desigur, aşa cum se întâmplă de obicei, planurile nu merg chiar aşa cum au fost plănuite, iar bărbatul – extraordinar şi credibil Maurice Ronet, unul din marii frumoşi ai ecranului francez – rămâne captiv în liftul defect. Pe lângă atmosfera sufocantă, suspansul de bună calitate, filmul este şi despre partenera lui, electrică apariţie, sofisticată şi sexy, Jeanne Moreau la prima ei apariţie în film. Ea va deveni figura iconică pentru curent şi cinematografia franceză. Aşteptarea ei, plimbările prin oraş, plus extraordinara acea muzică de jazz a lui Miles Davis aduc filmului tristeţe, o melancolie a lui care îl scoate din calupul altor filme de gen.

4. Cu sufletul la gură/ A bout de souffle, Franţa, 1960, regizat de Jean-Luc Godard, scris de François Truffaut. Iată filmul reprezentativ pentru curentul proaspăt apărut în cinema-ul francez, Nouvelle vague(Noul Val), cel care va aduce mai aproape influenţele americane, realismul, strada, naturaleţea situaţiilor şi a dialogurilor, noile chipuri de actori ce vor deveni vedete. Primul film de lung metraj al lui Godard are imediat succes, iar azi multe din scenele sale iconice sunt des citate de cultura pop. Este povestea simplă a unui tânăr delicvent care, după ce a furat o maşină şi a ucis un poliţist, este urmărit de poliţie… Însă mai important decât orice altceva la filmul acesta ce a făcut istorie este modul de filmare şi de a monta scenele, tânărul Jean-Paul Belmondo cu pălăria lui ca a vechilor detectivi cu ironia personajului său, tânăra Jean Seberg cu părul blond tuns scurt, băieţeşte, ea strigând pe stradă Herald Tribune, urmăririle, scenele de interior, strada, ea în sine de data aceasta personaj, plină de farmec, de pitoresc, cu aerul ei documentar.

5. În arşiţa nopţii/ În the Heat of the Night, SUA, 1967, regizat de Norman Jewison, cel care va revoluţiona peste ani şi genul muzical cu opera-rock Jesus Christ Superstar.

În Sudul atât de conservator este anunţat că vine un detectiv tânăr de la oraş, ca să investigheze noul caz-problemă. Nimic neobişnuit. Însă Bill, şeful poliţiei, nu se aştepta ca anchetatorul să fie de culoare. Şi, în ciuda intuiţiei ieşite din comun, a dedicării meseriei noului venit, toţi ceilalţi nu pot să vadă în el decât un „cioroi”.

Poveste de Oscar – cinci statuete pentru film – care a făcut istorie. Regizat ca o piesă de teatru pshihologic, cu un Sidney Poitier ce devine astfel cel mai bine cotat actor de culoare al generaţiei. Aici el este primul afro-american în rol principal. E adevărat, nu primeşte Oscarul, ci partenerul său, Rod Steiger, însă el rămâne şi face istorie. Filmul acesta despre rasism, venit după splendidul „Să ucizi o pasăre cântătoare”, a rămas celebru, în afară de jocul actorilor, şi prin puternica replică, ca un slogan (ce va fi repetată chiar în titlul unui film ulterior) :”They call me Mister Tibbs!”, când e întrebat în zeflemea cum i se spune.

6. Bullitt/ Locotenent Bullitt, SUA, 1968, cu regizor Peter Yates, cel care avusese pe mână serialul tv Sfântul.

Frank Bullitt este ales de către Chalmers, un politician ambiţios, să asigure securitatea unui mafiot care trebuie să depună mărturie în defavoarea unui influent om politic. Încercând să-l înlăture, banda acestuia doboară un poliţist, prietenul lui Bullitt.
Implicat, de astă dată, personal, în urmărirea ucigaşilor colegului său, Bullitt stinghereşte, prin râvnă, politica venală a unor cercuri influente, ceea ce-l aduce în război cu şefii, mizând cu întreaga carieră într-un joc care e departe de a-l arăta câştigător.


Film poliţist de referinţă pentru violenţă şi urmăriri ieşite din comun prin San Francisco, atât de veridic realizate, ce le anunţă pe cele din „Filiera franceză”. Protagonistul, foarte iubitul în epocă actor Steve McQueen, cel care era poreclit Mr. Cool, pentru că într-adevăr i se potrivea perfect, era pasionat de motociclete şi cursele de maşini şi în viaţa reală, participând de multe ori la raliuri. El în helancă, cu pistolul pe umăr, una din ipostazele devenite celebre şi des imitate.

7. Filiera franceză/ The French Connection, SUA, 1971, regizor William Friedkin, care va realiza peste câţiva ani alt film poliţist, un thriller aparte, cu Al Pacino, Cruising.

Jimmy „Popeye” Doyle şi partenerul său Buddy Russo, detectivi new-yorkezi la Brigada Narcotice nu foarte bine văzuţi, încearcă să afle pe ce cale ajunge heroina în Statele Unite. În vizor îl au pe charismaticul Alain Charmer – Fernando Rey excelent în rol cu economie de mijloace –, regele francez al drogurilor, căruia îi parvin mulţi bani de pe piaţa americană. Acţionând pe baza unui impuls, Popeye şi Buddy se apucă să-i urmărească pe Sal Boca şi pe soţia acestuia, Angie, al căror standard de viaţă este prea ridicat pentru veniturile lor declarate, iar bănuiala se confirmă. Sal şi Angie tocmai trebuie să primească un colet special din Franţa…

Felul cum este arătat Brooklyn-ul, limbajul, violenţa, mai ales urmăririle care taie respiraţia chiar şi acum, pălăria lui Popeye atât de des citată, intrată în cultura pop, fac din acest film un etalon pentru Noul Hollywood.

Filmul este senzaţional, de referinţă pentru genul poliţist, cu un impresionant palmares de premii: 5 Oscaruri – film, regie (William Friedkin), actor în rol titular (Gene Hackman), scenariu, montaj – şi încă 3 nominalizări – imagine, sunet şi actor în rol secundar (Roy Scheider); 2 BAFTA – actor protagonist (Gene Hackman) şi montaj – plus 3 nominalizări – film, regie, sunet; 3 Globuri de Aur – film, regie şi actor în rol principal.

8. Klute, SUA, 1971, cu Alan J. Pakula la cârma filmului. După ce fusese producător la Să ucizi o pasăre cântătoare, el trece la regie, interesat de subiecte fierbinţi, angajate, cu poveşti realiste puternice, când politica sau marea istorie îşi fac simţite puterea de manipulare. În deceniul 7, Hollywoodul a trecut printr-o schimbare masivă. Au venit la putere noi regizori şcoliţi în şcoli de profil sau în televiziune cu presiunea filmării în direct, au apărut actori noi, realismul străzii a explodat, ca şi libertăţile de limbaj sau de mentalităţi. Filmul poliţist de acum îl urmăreşte pe cel din titlu, un detectiv tăcut, timid, care observă multe şi găseşte soluţii ingenioase la dezcâlcirea cazului său de crimă. Totul începe când prietenul lui John Klute este dat dispărut. Singurul indiciu care ar putea ajuta la găsirea lui este o fată care îşi oferă serviciile prin telefon, Bree Daniels. Numai că altcineva ajunge la ea, dar nu cu intenţii bune… Klute (Donald Suntherland cu privirile lui pierdute, apoase, absolut excepţional în ciudăţenia lui), îndrăgostit de cea pe care trebuie să o apere, trebuie să reuşească să ajungă la timp să o salveze.
Jane Fonda ca Bree cea uşor abordabilă, cu coafura ei modernă, un pic hippie, cu rochiile ei decoltate, filmată pe stradă, în cameră sau la interviul de angajare este atât de convingătoare, de credibilă, de cuceritoare în fiecare cadru încât reuşeşte aici să facă unul din rolurile care i-au adus consacrarea, ea cucerind un Oscar şi Globul de Aur 1972 pentru cea mai bună interpretare feminină pentru acest rol.

9. Dirty Harry, SUA, 1971. Don Siegel a fost o figură. A regizat multe westernuri şi filme dificile şi dure de război, toate cu personaje masculine puternice. Şi, chiar dacă el este realizatorul unui alt film-cult poliţist, The Killers cu unicul Lee Marvin, mai bine acesta pomenit în listă, pentru că are chiar şi acum mult mai mare impact, are scene şi replici antologice des omagiate, citate sau parodiate de filme noi sau cultura urbană.

Cel din titlu este Harry Callahan, inspector de poliţie la departamentul din San Francisco. Este dur şi cool, impecabil cu sine şi neîndurător cu cei care greşesc. Harry rezolvă cu pistolul numeroase dintre cazurile sale, schimbând regulile tradiţionale ale arestărilor. Cea mai importantă povaţă a sa, adresată colegilor, este: „întâi trage, apoi somează”. Această axiomă pare a fi singura valabilă pentru capturarea unui criminal în serie care răspândeşte teroarea printre femei şi copii. Inspectorul este singurul potrivit să îl găsească pe psihopat, indiferent dacă este viu sau mort. Filmul a avut succes colosal de casă şi i-a adus protagonistului încruntat faimă mondială. Clint Eastwood ameninţând cu Magnum-ul său sau scuipând aproape cuvintele în timp ce stă drept în costum, fără să clipească a plăcut atât de mult, încât acesta este doar primul film dintr-o serie cu Harry. Poate că nu mai ţineţi minte acţiunea, însă replica, cu siguranţă. „Do You Feel Lucky Punk?

10. Serpico, SUA, 1973, Sidney Lumet. E greu să alegi dintr-o filmografie bogată ca a veteranului regizor, mai ales că sunt şi alte filme poliţiste puternice în cariera sa, în mod special, cu accent puternic După-amiază de câine cu Al Pacino şi minunatul John Cazale, cu scene şi replici iconice, un film-cult. Şi, totuşi, mai degrabă acesta dat de exemplu pentru că este un etalon pentru poveştile cu poliţişti sub acoperire, cu genul idealist şi principial care vrea să lupte împotriva corupţiei din sânul propriului departament. Al Pacino se scufundă practic în acest rol al unui rebel ce joacă după propriile reguli şi este sacrificat, înlăturat chiar de-ai lui. Scenele de stradă, barba actorului, gestica, replicile aruncate rapid între personaje ca în serialele tv îl recomandă oricând. Filmul este credibil şi proaspăt, este cel care îi fixează cumva un stil – şi, din păcate, o etichetă de gen – actorului efervescent Al Pacino, care se va raporta mereu la această partitură de aici.

11. Die hard, SUA, 1988. iată filmul pe care îl ştie toată suflarea planetei probabil sau pe care l-au văzut toţi măcar o singură dată. Bruce Willis îl interpretează pe neconvenţionalul detectiv new-yorkez John McClane pe care destinul îl transformă în singura salvare a unui grup de ostatici, blocaţi într-un zgârie nori din Los Angeles, printre care se află şi soţia sa. Invocând motive politice, organizaţia teroristă care a pus stăpânire pe clădirea Nakatomi ameninţă autorităţile cu uciderea ostaticilor dacă acestea nu le soluţionează revendicările.
În fapt, organizaţia condusă de maleficul Hans Gruber (Alan Rickman excelent în rol negativ) are două planuri: să fure 600 de milioane de dolari închişi într-un seif superperformant aflat în clădire şi să lichideze toţi ostaticii. John McClane reuşeşte să pătrundă în Nakatomi şi, ajutat de sergentul Al Powell care îi va furniza informaţii utile din afara clădirii, va dejuca planurile teroriştilor. Această megaproducţie care l-a transformat peste noapte într-un superstar pe Bruce Willis a fost cel mai vizionat film în 1988 cu încasări de peste 80 de milioane de dolari. Finalul, cu – deja emblemă peste ani – Bruce Willis în maieu, murdar tot de sânge, în îmbrăţişare tandră pe melodia Let It Snow încă mai este şi acum citată sau se face în destule filme de serie B referire la ea.

12. Tăcerea mieilor/ The Silence of the Lambs, SUA, 1991. Nimic nu anunţa puterea seismică cu care Jonathan Demme avea să influenţeze cinema-ul. Filmul său, un thriller psihologic deschidea deceniul 9 al tuturor încercărilor posibile. Un ucigaş în serie cunoscut sub numele de Buffalo Bill omoară tinere femei şi jupoaie bucăţi din pielea lor. Dar tânăra agentă F.B.I., Clarice Starling (Jodie Foster foarte credibilă în rolul tinerei femei ambiţioase dar nu foarte sigure pe ea), primeşte misiunea de-a o găsi pe tânăra răpită de ucigaşul care-şi tortura victimele. Clarice încearcă să-i cunoască profilul psihologic şi să-i anticipeze mişcările viitoare cu ajutorul unui alt psihopat, Hannibal Lecter (Anthony Hopkins terifiant, fără să exagereze sau să fie cabotin), odată un celebrul psihiatru. Clarice trebuie să-i câştige mai întâi încrederea lui Lecter, înainte să-i poată cere s-o ajute. Între cei doi începe un joc de-a şoarecele şi pisica, tensiunea surdă se adună, ca şi subtilul, vag erotizatul joc de putere, de duel al inteligenţei. Este filmul care deschide larg uşa multor altor filme şi seriale tv. Amândoi actorii au fost recompensaţi cu Oscar, iar filmul a mai obţinut şi premii ale Academiei pentru scenariu, regie şi cel mai bun film. „Hello, Clarice!” este o replică greu de uitat care deschide povestea de aici şi continuă o serie de succes cu Canibal Lecter.

13. Joc de culise/ The Player, SUA, 1992. Robert Altman ne uimea pe toţi cu această poveste comică ca structură, cinică şi dură în fond. Griffin Mill este un director exectutiv al unei case de filme, responsabil cu acceptarea sau refuzarea scenariilor. Cariera lui este în declin, existând posibilitatea de a fi înlocuit de unul dintre rivalii săi. De parcă toate acestea nu ar fi fost suficiente, Griffin se trezeşte că viaţa îi este ameninţată de un scenarist a cărui propunere a fost refuzată cu mult timp în urmă. Târât într-un labirint al şantajului şi crimei, Griffin trebuie să se sustragă anchetei pe care a declanşat-o, dar în acelaş timp să îşi păzească spatele, deoarece la Hollywood există întotdeauna o persoană pregatită să-ţi ia locul. Scena interogatoriului din biroul lui, cu camera care se apropie de chip în timp ce personajul nu mai ştie cum să scape basma curată este una de artă de regie de film. Umorul piere într-o secundă, iar tensiunea devine palpabilă. Regizorul înghesuie zeci de vedete în poveste, întreţesând fire în stilul lui caracteristic, reluat după aceea de multe ori. Tim Robbins ca protagonist strâns cu uşa chiar a meritat premiu la Cannes şi Globul de Aur.

14. Evadatul/ The Fugitive, SUA, 1993. Inspirat din serialul cu acelaşi nume, în vogă în anii ’60, filmul aduce în faţa spectatorilor povestea doctorului Richard Kimble care, deşi complet nevinovat, este arestat şi condamnat pentru uciderea sângeroasă a soţiei sale.
În timp ce Kimble (jucat excelent de Harrison Ford) este mutat din oraşul său natal spre închisoarea din Chicago, autobuzul cu care este transferat este implicat într-un spectaculos accident, intrând în coliziune cu un tren (de menţionat că acest accident e considerat drept cea mai reuşită scenă de gen filmată până la data respectivă). Supravieţuitor al acestui dezastru, Kimble evadează şi porneşte după cel pe care îl crede vinovat de moartea soţiei sale. Iar pe urmele sale porneşte şeriful Sam Gerard (Tommy Lee Jones), care se foloseşte de numirea sa în fruntea acestui caz pentru a-şi face campanie la televizor.
Filmul oferă spre final surpriză după surpriză, inclusiv în ceea ce priveşte identitatea adevăratului criminal. Pelicula aceasta contează pentru distribuţie şi, mai ales, pentru relaţia urmărit-umăritor aproape înţelegătoare. Poliţistul, chiar dacă se ţine strâns pe urmele celui presupus vinovat, va avea puterea să rămână intransigent şi fairplay şi să încerce să îl şi ajute. Tommy Lee Jones îi oferă personajului său un plus de umanitate, pe lângă clişeul de simplu copoi care nu se dă bătut.

15. Leon, Franţa, 1994. Iată aproape sigur cel mai iubit film din toată lista. Realizatorul filmelor de mare impact „Marele albastru” şi „Nikita”, Luc Besson, vine acum să dea o replică franţuzească producţiilor americane despre ucigaşi în serie şi nu ezită să plaseze acţiunea chiar la New York. Inspirat de Victor, „curăţătorul” din „Nikita”, s-a născut personajul Leon – un killer înnăscut, invizibil, invincibil, analfabet, fără cont în bancă, care îşi îngrijeşte planta şi bea lapte. Leon (Jean Reno de iubit cu ochelarii săi rotunzi) este indestructibil, dar numai până când o fetiţă de 12 ani, frumoasă şi inocentă, dă buzna în universul său şi, mai grav, mortal chiar, în sufletul său. Duritatea lui Leon începe să se topească în faţa candorii Mathildei – greu de uitat Natalie Portman –, pentru care nu ezită să se sacrifice. Poliţistul de aici (Gary Oldman regal) este nu numai corupt, dar şi învingător în final, aşa rău cum este. Justiţia triumfă, însă la Luc Besson dreptatea este în altă parte. Povestea este tristă şi dramatică. Finalul, pe „Shape of my heart” a lui Sting vă va urmări mult timp.

16. Suspecţi de serviciu/ The Usual Suspects, SUA, 1995, Bryan Singer ţâşneşte pur şi simplu în peisaj chiar de la începutul carierei şi dă lovitura cu acest exemplar film poliţist, cu montaj de mare artă, cu unul din cele mai bune finaluri (poate „Al şaselea simţ” să-l egaleze), o echipă de actori unul şi unul, neaşteptat de buni. Piste false şi rememorări într-un scenariu de nota A. Şi, desigur, Kevin Spacey, pe contre-emploi, creatorul unui personaj ce a intrat deja în folclor. Încă şi azi unul dintre cele câteva cele mai ingenioase scenarii din ultimii ani. La povestea extraordinară se adaugă şi o distribuţie bărbătească pe cinste. Filmul are de toate: ritm, suspanse, carismă, umor negru. Când autorităţile din New York arestează cinci tipi cu reputaţie dubioasă, suspectaţi că ar fi luat parte la jaful unui camion, ei vor declanşa fără să ştie un carusel al violenţei care se va termina într-o baie de sânge şi cu 91 de milioane dolari lipsă. Poliţia se chinuie să dezlege misterul. Interogatoriile de la sediu sunt din ce în ce mai strânse. Filmul contează pentru răsturnarea clişeului, de data aceasta poliţiştii sunt gogomani şi cei păcăliţi.

Apare în poveste un personaj cumplit, un geniu al răului, răzbunător, o legendă printre toţi. Dar cine este, de fapt, Keyser Sose?

17. Seven, SUA, 1995. cu regizor David Fincher. După ce îndrăznise chiar de la început să realizeze un film de proporţii mari, cum a fost SF-ul Alien 3, iată-l pe cineast montând isteţ o poveste-puzzle cu multe nade de atracţie. Violent, cu scene dure, năucitoare, filmul său poliţist pune şi el ca atâtea altele în tandem doi poliţişti la extreme. David Mills (Brad Pitt) şi William Somerset (Morgan Freeman) sunt doi detectivi de la secţia omucideri, primul în pragul afirmării, iar cel de-al doilea aproape de pensionare. Cazul la care lucrează cei doi este bazat pe o serie de crime ciudate… Criminalul pare să-i pedepsească pe cei vinovaţi de cele „şapte păcate”: lăcomie, avariţie, mândrie, lene, desfrâu, invidie, mânie. John Doe, făptaşul acestor crime, este foarte greu de prins, de aceea cei doi trebuie să profite la maxim de experinţa pe care-au dobândit-o de-a lungul timpului. Şi, de la genericul de început cu detalii şocante, filmul lui Fincher chiar şi reuşeşte ce şi-a propus – spectatorul uită să respire, ritmul este foarte strâns, suspansul te strânge de gât. Iar finalul, rău, antologic, cu filmare aeriană, pervers, fără nicio victorie îţi rămâne mai degrabă în memorie, mai mult ca orice din toată povestea. Desigur, este şi contribuţia lui Kevin Spacey aici, care este atât de cutremurător, de talentat în fine nuanţe pe roluri negative.

18. Obsesia/ Heat, SUA, 1995, Michael Mann, un regizor studiat în şcoli, cu filme numai bune pentru raftul cu comori, de la care să înveţe toţi cum se filmează un oraş, în oraş. Acesta este un film poliţist de acţiune care se petrece în Los Angeles-ul zilelor noastre şi care are în prim plan confruntarea dintre doi bărbaţi, amândoi cu caractere puternice, dar care luptă de părţi diferite ale baricadei. Neil McCauley (Robert de Niro) este un ucigaş profesionist care a petrecut mulţi ani în închisoare şi care nu vrea să se mai întoarcă în spatele gratiilor. Vincent Hanna (Al Pacino) e detectiv de la secţia Jafuri-Omucideri din LAPD, a cărui unică preocupare e să-l prindă pe McCauley. Hanna îşi consumă întreaga energie pentru a găsi firele care să-l ducă la McCauley, imposibil de identificat după loviturile sale, deci aproape imposibil de prins. Hanna îşi adulmecă prada în cele mai nesemnificative urme pe care le găseşte la locul crimei. Vârfurile generaţiei ’70, Al Pacino şi Robert De Niro se întâlnesc faţă în faţă pentru prima oară în acelaşi cadru. Din tabere diferite, unul poliţist, celălalt infractor, cei doi, în ciuda prieteniei, trebuie să se înfrunte. Iar discuţia calmă la o masă dintr-un fast food, despre finalul logic, este antologică, demnă de „Naşul”.

19. Afaceri infernale, Hong Kong, 2002. Ce spuneaţi? Că filmele americane sunt violente? Staţi să îl vedeţi pe acesta şi veţi înţelege o fărâmă din problemele Orientului Îndepărtat. O poveste excepţională, un montaj condus cu artă, răsturnări de situaţie cu adevărat neaşteptate, muzică şi un final impresionant, adică ingredinte perfecte pentru un film uimitor şi memorabil. Şi, abia după aceea veţi vedea de ce filmul lui Scorsese, „Cârtiţa”, remake după acesta, este cum este. Este povestea a doi adolescenţi, Yan şi Ming, care intră în rândurile poliţiei ca să ajungă ofiţeri de elită. Yan e dat afară pentru „comportament inacceptabil” şi va ajunge mai târziu mâna dreaptă a şefului triadelor, Hon Sam. Pe de altă parte, Ming rămâne în poliţie şi avansează în grad. Destinele li se întâlnesc într-un mod destul de complicat într-o zi, când fiecare din ei ajunge spion, unul al poliţiei, celălalt al triadelor.

20. Bărbaţi care urăsc femeile, Suedia-Danemarca, 2009. Autorul Stieg Larsson, care a murit spontan în 2004, a lăsat în urmă trei romane nepublicate, cunoscute drept trilogia „Millenium”, care au devenit o senzaţie globală, ridicându-l pe Larsson la cel de-al doilea cel mai bun autor de best-seller anul trecut (după „The Kite Runner” de Khaled Hosseini). „Bărbaţi care urăsc femeile” este una din cele mai mari poveşti de succes literar al deceniului, cu vânzări de peste 8 milioane de exemplare în întreaga lume, iar filmul are cea mai mare încasare pentru un film suedez din istorie şi cele mai mari încasări din Europa în anul 2009. Noomi Rapace devine rapid una din cele mai populare tinere actriţe din Europa prin interpretarea ei autoritară a rolului lui Lisbeth Salander în adaptările trilogiei Millenium al lui Stieg Larsson: Bărbaţi care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul şi Castelul din nori s-a sfărâmat. În 2011 s-a realizat deja un remake american după filmul acesta, cu titlul Fata cu un dragon tatuat. Un jurnalist este ajutat de o tânără hacker în căutarea unei femei care e dispărută de patruzeci de ani. Ancheta lor adună cu greutate fiecare mic detaliu dintr-o poveste de demult. Este un film de atomosferă şi al detaliilor revelatoare. Peisajul şi muzica cu accentele ei de thriller sunt mari bile albe la un film altfel decât de obicei.

Lasă un răspuns