Poate că nu (mai) sunt mulţi care să îşi aducă aminte de actorul american, vedeta iubită, unul dintre „bunurile” studioului Metro-Goldwyn-Mayer, actor care a avut atâta succes în epocă.

După câteva încercări mai firave, dă lovitura în 1934 cu rolul din Thin Man, un personaj creat de Dashiell Hammett, cel care l-a gândit şi pe Sam Spade în Şoimul maltez. Şi, de la această partitură şi până la cea de sfârşit din Mr. Roberts, din 1955, are o carieră fără piedici sau schimbare de stil. Aceeaşi mustăcioară, părul pieptănat la fel, costume şi pălării numai bune de adăugat în plus la distincţia deja evidentă. Iar în ultimul rol, în uniformă, pe vas, cu părul alb, dar în continuare cu ochii albaştri strălucind pe chipul regal, parcă şi mai de apreciat.

Atât de iubit a fost în rolul acesta al lui Nick Charles, pentru care, de altfel, a şi fost nominalizat la Oscar în 1935, încât a avut parte de o întreagă serie aproape toată cariera. Un personaj jucat cu naturaleţe şi şarm.

Asta spune foarte mult despre personalitatea lui ca om – stabilitate, seriozitate, găsirea entuziasmului chiar în rutină. Şi în viaţa de toate zilele, la fel. După un prim divorţ după foarte mulţi ani de mariaj, o întâlneşte pe actriţa Carole Lombard, cu care se căsătoreşte în 1931. Cu ea a jucat în cea mai amuzantă comedie a sa (a lor). E drept, cu Myrna Loy a fost însă cuplul, tandemul perfect pe ecrane, alături de ea a jucat în toată seria Thin Man sau Great Ziegfield. Însă el este omul care se însoară, nu are aventuri. Din păcate, nu mai apucă să o facă cu epatanta tânără starletă Jean Harlow, pentru că aceasta moare la doar 26 de ani. Powell va fi devastat, aşa cum va fi peste ani şi la moartea Carolei Lombard, între timp devenită soţia lui Clark Gable, dar cu care a păstrat o frumoasă prietenie. Cu următoarea soţie însă, tot actriţă, Diana Lewis, se va căsători şi va sta fericit alături de ea 44 de ani.

Familia, datele native, ori poate faptul că a fost unul din puţinii actori ai epocii cu studii, îi dau actorului o ţinută aparte, un tip anume de personalitate. Isteţ, cu subtil simţ al umorului, cu voce cu care rosteşte mereu clar replicile. O seriozitate deloc agresivă sau arogantă, una care vine blând peste replici şi personaje.

Vreau să vă atrag atenţia, mai degrabă decât asupra unui film poliţist, asupra unei comedii delicioase, sofisticate, din 1936, My Man Godfrey, pentru care actorul primeşte a doua sa nominalizare la Oscar. Se numesc „screwball comedies” pentru că replicile, multe, dese, amuzante, sar cu rapiditate de la unul la altul, într-un grozav comic de limbaj. Spre deosebire de comedia burlescă, unde toţi se împiedicau, cădeau şi îşi dădeau şuturi, aici este comicul static, emancipat, de salon. Femeile sunt la fel de puternice ca partenerii lor, sunt mai mereu diferenţe de clasă, iar hainele au mereu puterea lor de atracţie, aproape ca personaj de sine stătător în cadru. Cu atât mai pregnant, cu cât aceastea sunt filme de după Marea Criză.

Poate că e meritul scenaristului Morrie Ryskind, cel ce a făcut și amuzantul Animal Crackers cu fraţii Marx, poate şi al operatorului Ted Tetzlaff – care face minuni în alb-negru şi aici, ca şi în I Married a Witch sau Notorius la Hitchcock mai târziu – ca să nu mai spunem de costumele care rămân în amintire când vorbeşti despre filmul acesta. Sunt rochiile ei metalice, fluide, cu pene care-i aureolează chipul frumos – mai ştiţi scena când ea se trezeşte şi el, noul majordom angajat, îi aduce micul dejun la pat? – , ca şi costumele lui atent croite pe trupul subţire şi drept, indiferent dacă vorbim de paltonul purtat când e confundat cu un om al străzii sau de smokingul negru, fără cută, fără pată.

Filmul începe şi se termină cu ea, aiurită, râzând din inimă şi vorbind mult. Dar, de la petrecăreaţa din clasa de sus care caută un „forgotten man”, un trofeu de pe stradă numai bun de arătat înăuntru ca pe o ciudăţenie, şi până la finalul agitat, el are parte de o lecţie de viaţă. Acest bărbat amabil, fără răutăţi sau excese, cel care ştie să lase de la sine, învaţă o lecţie a umilinţei şi a răbdării, pentru ca să se ridice ulterior la nivelul care i-a fost menit. Falsul majordom, de altfel, bogătaş investitor, ştie să aducă pacea într-o familie de privilegiaţi.

Vorbăreaţă şi aeriană, răsfăţată, râzând sau comic plângând de dor, Carole Lombard este minunată de urmărit în rol. Însă la fel de minunat este Powell, care drept, fără să zâmbească vreodată ironic sau superior la „greşelile” celor bogaţi din jur, foarte modern în joc şi azi.

Jocul ei de îndrăgostită peste noapte, un pic pe tiparul Scarlett O’Hara, cum vom vedea peste câţiva ani doar, în 1939, pare un pic exagerat. Tocmai ea, regina comediei sofisticate. El însă este extraordinar cu adevărat, fără absolut nicio stridenţă. Reţinut, sofisticat, aproape fără mimică.

Căutaţi filmul pe youtube, nu veţi regreta. Bijuteriile pot să fie, veţi vedea, şi cele de Cinematecă. „E un timp, când un bărbat merită ajutat”. Şi nu vorbea doar despre Bursă…